În efemera-ne peregrinare,

Dinspre Noapte — către Zi,

Pe a Vieții fantastice Cărare

Ce trece prin Noi-Înșine,

neabătut prin fiecare,

Precum trece trenul prin tunel

Și submarinul pe sub mare,

De nu ni s-ar mai prelungi

A Rațiunii (ereditar-damnabilă) eclipsă,

O, Doamne, cât de bine ar fi !

Atunci nu ne-am mai teme

De imprevizibil, de Necunoscut…

Nici de vremea — de dincolo de Vreme,

De „pragul Marii Treceri” — ce duce

Dinspre derizoriu către Absolut,

Pe fantastica Cărare, curgătoare,

Spre „CEL-CE-ESTE ” prin Sine insuşi

Alfa si Omega imuabil, Principiul desăvârşit

Fără început şi sfârşit.