Imaginea poetică a lui Gheorghe Pop este unitară, aceasta fiind dată, paradoxal, tocmai de căutarea centrifugalului. Înclinăm să credem că structura intimă, originară a poetului este fascinanta scenă de reintrare în propria-i fiinţă, ce o găsim în volumul său „Învins de iubire” apărut la editura „Gutinul” din Baia Mare cu ocazia împlinirii frumoasei vârste de 50 de ani: „Acasă la noi când mă întorc / Mă regăsesc Copil al Minunii / Sunt fericit acasă la noi / De începutul şi capătul lumii”.
Originalitatea poetului constă în viziunile thanatologice, datele acestora sunt ordonate într-o nouă constelaţie, ceea ce îi conferă emblemele originalităţii şi ineditului: „Solemn ca într-o liturghie / stau brazii drepţi cu creştetul în cer / În jurul lor miroase a veşnicie / Şi a tăcere plină de mister”.
Poetul ştie cu măiestrie să-şi drapeze trăirile, bizar, funambulesc, uneori ceremonios, alteori afectat, dar încercând să-şi ascundă proiecţiile alcătuirilor lumii propuse: „O vreme soseşte, a vremurilor toate / Când cerul s-ar sparge, pământul ar arde / de nu i s-ar face Nedreptăţitului / Odată şi odată / Dreptate”.
Autorul nu-şi părăseşte întotdeauna gravitatea, cu versuri melancolice, dezabuzate, încearcă să dea „definiţii” vieţii, reuşind să sensibilizeze cititorul cu metafore inedite: „Mamă, de ce nu m-ai născut / cu inima de piatră / să nu simt cum mă doare / căderea frunzei / şi-a florilor petale / tot mai intens / la asfinţit de gând / când mă înclin spre toamnă”.
O muzică a sferelor, a florilor şi a pământului se desprinde din versurile lui Gheorghe Pop: „Sub lumina acestui Gând / Omenirea-n braţe-o strâng / Şi-o ridic în sus spre slavă / Al luminii gând să-l vadă”.
Tristeţea morţii prietenilor nu poate fi escamotată, nici revolta în faţa implacabilului sfârşit, o umbră a unei năluci, suntem o trecere spre un cer crepuscular şi nu ne rămâne decât regresia de constatare: „…rând pe rând / au dispărut / unul după altul / rămas singur / mi-e urât / şi frig / de vântul albastru”.
Gânduri tensionate, cizelate în „cristalurile” metaforei mereu înnoite, în tonuri şi în sonuri de folclorică magie regăsim în ciclul „Sfânta Sfintelor”: „Vindecă-mă, Doamne / De mine însumi / Ori încotro mă îndrept / Mă obsedează chipu-mi / În lungă căutare / Te-am urmărit, sublime / Ca dincolo de margini / Să dau iarăşi de mine”.
Adevărate serii de „laude”, darurile ipostazelor biblice, numite Dumnezeu Iisus sau Sfinţii, şir de preeminente de suflet, de credinţă, găsim în ultimele poezii din acest volum: „Doamne, e spre seară / Şi ziua se înclină / Nu ne lăsa singuri / Rămâi în noi, Lumină”.
Poezia lui Gheorghe Pop poartă în ea un suflet de maramureşean, asemenea porţilor ce se deschid pentru a primi oaspeţi, încărcat de gând şi nelinişte, dar şi de pace armonioasă.
Poezia lui înseamnă cuvânt şi culoare. O dizarmonie în concertată armonie.
Al. Florin Ţene,
Mesagerul transilvan, Anul VI, Serie nouă, nr. 1234,
Apare la Cluj-Napoca, marţi, 20 iunie 1995, p. 2