„Numai sinceritatea mărturisirii îţi dă liniştea să te priveşti în luciul apei netulburate„, meditează dl. prof. Gheorghe Pârja, prefaţatorul acestei sensibile cărţi închinate regăsirii adevăratului temei al existenţei: dragostea pentru întreaga creaţie providenţială, chiar dacă, uneori iubirea este nevoită să poarte o mască a tragismului. În „Nordul statornic” (sintagma iluminată de talentatul scriitor Augustin Cosmuţă) trăieşte şi scrie un duhovnic-poet: Gheorghe Pop. Se află în locul care-i îngăduieşte să observe mişcarea universului, vieţuieşte pe acest „lut gânditor” din raza nevăzută a Celui Ce Este„.
Încercat de aspre „treceri”, poetul însoţeşte mişcarea ritmică a anotimpurilor, murmură muzica psaltică, predică idealurile Patriei definitive dintre hotarele „Doinei” eminesciene, primeşte gândirea oamenilor în pilda virtuţilor, îşi îndeamnă tinerii să apere tradiaţia demnităţii naţionale. Poetul vaticiar ştie de ce sunt încă multe coline „înnegurate”, de ce bântuie „disperarea lupilor”. El este însă „însetat de apa cea vie” (în care se află însă multe lacrimi).
Editurile cu lectori-supleanţi lansează în ultimii ani o aşa-zisă „literatură religioasă” care mimează fie smerenia Mariei Egipteanca, fie nesaţiul dubitativ al puţin-credinciosului Toma. Se scriu invenţiuni despre îngerii care preiau, nu-i aşa, povara lipsei de talent a versificatorilor, se manufacturează (după „reţete” postmoderniste) adevărata frumuseţe. Puţini ştiu, precum părintele-poet Gheorghe Pop, că îndreptăţita rimă pentru sideralul nume îngerii este: Valea Plângerii. Pe „teritoriul” acesteia avem cu toţii un loc şi un rost. Plângerea – o demeonstrează versurile din această carte – dezvăluie tâlcurile tăcerii noastre şi face posibilă elevaţia rugăciunii. Din cămara rostirii psaltice a dispărut – iată – întunericul. Codul poetic al Părintelui Pop are permanenţa românească a Nordurilor spirituale, a însingurărilor cu Dumnezeu. Doar numele Ilenei (chemată în cetatea de Dincolo într-o dimineaţă de sâmbătă) doineşte ca florile printre fagurii de sunete. Lumina anilor se înalţă peste vieţile noastre; dar se înalţă parcă şi „dealul Golgotei de la Seini” (Poetul Gheorghe Pop şi-a adunat în cea de-a doua sa carte de versuri frânturi din lumile prin care a trecut, solilocvii rostite „cu teamă şi iubire”. Precum diecii din chinoviile evilor martirici, Părintele şi-a decorat paginile cu simboluri perene: „iarba pentru coasă„, „Flori de cicoare„, „steaua în formă de Cruce„, „veşmânt de flori dalbe„, „lacrimi de ceară„.) Lângă „Biserica voievodului din Sat Şugătag” (tărâm al speranţei”) vieţuieşte „omul-poem” (din stirpea lui Orfeu). În tăcerea albă el retrăieşte „visul din vis” ca un copil/ Ce caută în spatele oglinzii. Oglinda e pretutindeni.
Unul dintre animatorii „Colocviilor de la Mănăstirea Nicula” (păstorite de către Protosinghelul Nicolae Moldovan şi de scriitorul-protopop Ioan Morar ca forme de venerare a unor personalităţi ce-şi poartă veşniciile în măreţia muntelui – poetul Ioan Alexandru, scriitorul Vasile Avram) este actorul Paul Antoniu, admirabil interpret al lui Hamlet. D-sale îi este închinat în această plechetă un poem existenţial scris în metrică folclorică: „din departe, mai aproape/ după ziuă vine noapte/ după noapte-dimineaţă/ moartea – altfel de viaţă/ din departe, mai departe/ de multe mai avem parte…”.
„Nordul statornic” al modestiei creatoare se împrejmuieşte cu verbe davidiene: „veşnicia însăşi nu ne mai ia vamă/ de vreme ce locuieşte în casă cu noi…”.
Casa poetului Gheorghe Pop are porţile înalte şi binecuvântate până la cerul deschis…
Prof. univ. dr. Virgil Nistru Ţigănuş
Revista Porto-Franco, Cartea de poezie, pag. 70.