În efemera-ne peregrinare,
Dinspre Noapte — către Zi,
Pe a Vieții fantastice Cărare
Ce trece prin Noi-Înșine,
neabătut prin fiecare,
Precum trece trenul prin tunel
Și submarinul pe sub mare,
De nu ni s-ar mai prelungi
A Rațiunii (ereditar-damnabilă) eclipsă,
O, Doamne, cât de bine ar fi !
Atunci nu ne-am mai teme
De imprevizibil, de Necunoscut…
Nici de vremea — de dincolo de Vreme,
De „pragul Marii Treceri” — ce duce
Dinspre derizoriu către Absolut,
Pe fantastica Cărare, curgătoare,
Spre „CEL-CE-ESTE ” prin Sine insuşi
Alfa si Omega imuabil, Principiul desăvârşit
Fără început şi sfârşit.