Augustin COZMUŢA
Sentimentul religios caracterizează profund fiinţa umană şi reprezintă o latură esenţială a dimensiunii sale spirituale. Tocmai de aceea trăirea sentimentului religios nu înseamnă doar inocenţă şi sfântă naivitate, ci presupune şi meditaţie adâncă asupra destinului omului, în principal prin raportarea sa la instanţa supremă a divinităţii. Exhibarea credinţei, inclusiv abordată ca temă poetică, pretinde însă o viziune tainică, discretă şi delicată, spre a transmite cât mai autentic şi mai sensibil sentimentul religios, trezind la fel de tainic emoţie în sufletul semenilor, spre a nu cădea în grandilocvenţă şi, în ultimă instanţă, în impostură intelectuală, iar la nivelul expresiei în artificiozităţi şi convenţionalisme, fie ele şi teologic bine intenţionate. De asemenea precepte se recunoaşte a fi condus în poezia sa şi Gheorghe Pop în volumul Peregrin spre… Dincolo (Editura Eurotip, Baia Mare, 2012), după ce anterior publicase ca debut cartea Învins de iubire (Editura Gutinul, Baia Mare, 1994).
Comentând „cărţile preoţilor noştri”, preotul-profesor Ioan Chirilă din Cluj-Napoca vedea cu îndreptăţire în poezia lui Gheorghe Pop o vrednică tentativă de „restaurare mărturisitoare”, în sensul că, prin trăire şi meditaţie, credinţa religioasă se cuvine să rămână mereu o încercare de reconstrucţie spirituală şi existenţială a omului.
Această exigenţă, nu atât canonică ori dogmatică, cât supusă unei zbateri lăuntrice de conştiinţă, implică exersarea unei game largi de trăiri şi stări sufleteşti şi tribulaţii ale spiritului, ceea ce nu exclude îndoiala şi interogaţia, neliniştea şi înţelegerea sensului tragic al vieţii, în ciuda oricărei superioare consolări divine. Tonul elegiac este imprimat în principal de regretul după „lumina lumii” fără de apus, de care „nicicând n-aş vrea să mă despart” (dincolo de orizont…), dar şi de faptul că „răspunsul Tău întârzie să vină,/E lungă calea ce duce către Rai” (În casa noastră nu mai avem soare). O suită de astfel de examinări ale sentimentului religios ne oferă în lirica sa preotul-poet Gheorghe Pop, pornind de la ipostaza cea mai simplă a unui credincios de rând nevoit a-şi îmbrăţişa soarta: „iată-mă aplecat înspre toamnă,/anevoie urcând, cu crucea pe umeri/Dealul Golgotei, de la Seini…” (Rugăciunea de pe Golgota Seiniului). O seamă de momente, unele strict biografice, cum este, de pildă, pierderea fiinţei dragi, sunt contextualizate şi circumscrise, cu deplină motivaţie lirică, universului credinţei, eliminând şi epurând, cât mai mult posibil şi cu efect în plan valoric, o raportare formală a individului uman şi implicit a eului poetic la divinitatea etern călăuzitoare. Întrucât se descoperă, fragil ca orice existenţă obişnuită, „într-o febrilă căutare/prin această imensitate” şi, neaflând „un punct/în care să-mi ancorez trecerea” (din urmă…), revelaţia îl conduce spre Tărâmul Speranţei şi Mântuirii, al Vieţii, Fericirii şi Iubirii Veşnice, convins că „fără Tine, steaua mea de sus,/naufragiam în niciunde” (Providenţa). Semnele apartenenţei, având natură teandrică, deopotrivă adică umană şi divină, sunt identificate de la naştere: „am fost trimis în Lumină,/să-mi îndumnezeiesc firea” (Sub stejarul Mamvri) şi acest legământ sacru, la orice metamorfoze ar fi supus, fie pe parcurs şi nefavorabile, nu poate fi rupt şi nici abandonat fără o uriaşă pierdere şi anulare de fiinţă: „Oricine şi orice ar spune,/ Eu ştiu că Tu aievea Eşti/dincolo de orice-nchipuire/ce mintea poate să o zămislească”, până acolo încât „de mine, că exist, mă îndoiesc,/de Tine – Marea mea Iubire – NICIODATĂ!” (Marea mea Iubire). Străbaterea vieţii, marcată de clipe de ezitare, îndoială, tristeţe, durere, inclusiv prin perceperea dramatică a efemerităţii şi a deşertăciunii, precum Psalmistul: „să-mi dau seama/îndată ceea ce sunt/«străin şi pribeag/o suflare de vânt/înaintea feţei Tale»/pe acest pământ” (Efemeritate), nu-l poate abate de la adevărul lăuntric al credinţei, exprimat ca o sentinţă definitivă şi irevocabilă: „decât să mă lipseşti/de a sfintei Iubiri fericire/ce într-o clipă de graţie/am trăit şi am cunoscut/atunci, Doamne, mai bine/retrage-ţi Chipul/şi asemănarea din mine,/prefăcându-mă în ţărâna/din care M-ai făcut…/să nici nu ştiu că am fost/vreodată în lume” (Litanie). Nici drumul fără întoarcere nu-l înspăimântă câtă vreme are conştiinţa că „veşnicia însăşi nu ne ia vamă,/de vreme ce locuieşte în casă cu noi…” (Obârşii), iar Creatorul suprem ne stă în preajmă ca o „minune ce aduce/şi ţine-n existenţă/întregul Univers” (Infinitul de iubire), din care omul este parte, în chiar pofida senzaţiei de neînsemnătate şi lipsă de sens ori de înţeles, întrucât tocmai Viaţa, trecătoare cum este, „neînţelesului dă înţeles…” (Calea, Adevărul şi Viaţa), oglindind precum marea Cerul, adică reflectând Necuprinsul în Cuprins, în ţărmurit (Între chip şi asemănare), iar în Clipă, „dacă rânduit este să mori”, se răsfaţă Veşnicia, ipostaziată prin „Luceafărul nu moare,/ci numai apune/în Marea de Lumină…” (În marea de lumină).
Unele meditaţii au tentă ocazională, cu substrat social (Rugăciune în pragul mileniului III) sau patriotic şi umanist (Treime sfântă, Remember,Graiul românesc), punând accente de genul „ziditorul de vorbă stă cu noi/în sacrul grai românesc” sau „Binecuvântă, Doamne, întreaga omenire/Şi nu o pierde nici cu apă, nici cu foc!”. Alte poeme, în genere condensate, redau idei filosofice cu nuanţă biblică, mitologică ori livrescă, cum ar fi cea a circularităţii şi a ciclicităţii elementelor în natură (Panta rhei) şi a destinelor în istorie: „Totul curge şi revine/Dintru-Prin-şi către Sine…” (Migratori precum cocorii) şi „un fapt ineluctabil ştim:/din scurta noastră pribegie/ne-ntoarcem de unde venim” (Devenire).
Nu lipsesc nici ingenioase înscenări ludice, vizibile şi la nivelul versificaţiei, care cedează din încrâncenare şi devine mai destinsă ca ritm şi expresie, ajutată şi de ilustraţia plastic sugestivă aparţinând artistei Maria Mariş Dărăban: „din departe, mai aproape,/după ziuă, vine noapte,/după noapte – dimineaţă…/moartea altfel de viaţă,/din aproape, mai departe,/de multe mai avem parte/precum este datul sorţii/să bem toţi paharul morţii” (De vreme ce existăm).
Vrând a da poetic seama despre Mersul lumii: „…cine ştie/tot ce-a fost o să mai fie/dramă, proză, poezie…”, Gheorghe Pop reuşeşte să ne fie însoţitor fidel şi convingător în ipostaza sa de Peregrin spre Dincolo: „şi mă duc, mă duc, mă duc…/ca voinicul din poveste/până-n prag la/«Cel-ce-Este»”.
Recenzie din Nord Literar