suntem în custodia Destinului,
precum o jucărie
în mâna unui copil capricios
care ne alintă, jucându-se cu noi…
de la o vreme, plictisindu-se,
ne abandonează,
ori ne sparge şi aruncă
în lada de gunoi…
În marea de lumină
nu sunt precum
„Cei ce n-au nădejde
să mă-ntristez
peste măsură”…
dacă rânduit este să mori
voi muri o dată,
nu de două ori
biruit de vise,
dormi-voi în tihnă
ştiind că dinspre ziuă
Luceafărul nu moare,
ci numai apune
în Marea de Lumină…
Apocatastaza
Doamne, dacă dintru început
toate le-ai făcut bune
şi foarte bune,
de unde şi de ce-i atunci
atâta rău şi durere în lume?
Ziditorule, iartă întrebarea
viermelui ce sunt…
oricare ar fi răspunsul,
depăşeşte a mea raţiune.
ştiind atâta doar că sufăr
mai mult ca orice osândit
întru această lume,
aşteptând apocatastaza
care se pare
că-n veci nu o să fie
Răul atuncea îl voi converti în Bine
şi Suferinţa întru Fericire
iar Tu, Părinte,-mi vei rămâne,
oriunde şi orice voi fi,
veşnica-mi Speranţă şi Iubire
la marginea tragicului
fără de ieşire…
„…Calea, Adevărul şi Viaţa”
(Ioan, 14,6)
P.S. Iustin Sigheteanul
nu e mers fără de cale,
nici existenţă fără sens
Cosmosul, prin tot ce are,
neînţelesului dă înţeles…
întreabă, bunăoară, vântul când adie
ce l-a împins pe drum de seară
de unde vine, încotro se duce…
… şi acel cântec de vioară
purces dintre arcuş şi patru strune
trase peste o cutie goală
de unde are chip şi frumuseţe fără nume…
pâraiele ce curg la vale,
în mersul lor, de ce nu obosesc?
şi când ajung, de se revarsă-n mare…
prea mult în loc nu zăbovesc
din nou se întorc la izvor
într-un mirific circuit
ca iar să se reverse-n mare
val după val, necontenit…
Tot astfel şi noi curgem
spre Marea Vieţii fără de sfârşit
robiţi de dorul şi iubirea
Misterului etern ce ne-a zidit
…cum nu e mers fără de „CALE”
nici existenţă fără sens
„ADEVĂRUL” este „VIAŢA” care
neînţelesului dă înţeles…
De vreme ce existăm
actorului Paul Antoniu
din departe, mai aproape,
după ziuă, vine noapte,
după noapte – dimineaţă…
moartea altfel de viaţă.
din aproape, mai departe,
de multe mai avem parte
precum este datul sorţii
să bem toţi paharul morţii.
apune soarele spre seară
în zori din nou să răsară,
din locul unde apune
luminează-n altă lume.
după noapte – dimineaţă
moartea – trecere spre viaţă.
întuneric cât ar fi
Lumina l-ar risipi.
deznădejdea cât ar creşte
Speranţa o risipeşte.
nu-i Nimic, nici Nefiinţă
(de vreme ce existăm)
e absurd să ne negăm.
din departe, mai aproape…
după ziuă, vine noapte.
apune soarele spre seară,
în zori, din nou să răsară.
din locul unde apune
luminează-n altă lume
după noapte – dimineaţă
moartea – altfel de viaţă.