În dorinţa de-a nu pierde
Totdeauna am pierdut
Şi ce n-am dorit să am
Totdeauna am avut
Fie-mi soarta cum e ea
Cum aş vrea nu pot s-o schimb
Toate-s bune, nu destul
Mulţumit n-oi fi nicicând
Copilul meu
Cu fiecare răsărit de soare
trudeşte să creşti
mai frumos cu un gând
cu o faptă mai bun
cu un pas mai aproape de cer
neuitând, nicicând
că din străbuni ai primit
teandric grai moştenire
mioriticul plai – cununa de mire –
Fiul meu, pentru Dacia-Felix
în drum spre nemurire
să nu te laşi de nimeni învins
decât de Iubire.
Brâncuşiană
Iubind Cuminţenia pământului,
Dumnezeu a descins în Ţară la noi
prin Poarta sărutului…
a stat de vorbă cu Sfinţii Neamului
la Masa tăcerii,
după care, ospătându-se, S-a odihnit,
apoi S-a întors acasă la Sine
precum o Măiastră
cu o desagă în spate
urcând speranţele noastre
pe treptele Coloanei fără sfârşit…
Migratori precum cocorii
lui N. Goja
apa-nvârte roata morii,
vântul fugăreşte norii,
migratori precum cocorii…
fetele iubesc feciorii,
focul arde apriori
gândul presimte fiorii
când spre noapte zoresc zorii
fredonând „memento mori”
reîntorşi în crugul firii
sporim spuza amintirii
dintr-o lume apriori,
vântul fugăreşte norii…
apa-nvârte roata morii,
fetele iubesc feciorii
noaptea o destramă norii
voia „Celui Vechi de zile”
Totul curge şi revine
Dintru – Prin – şi către Sine…
Se aud trâmbiţele vestind…
ecoul tăcerii
în suflet îmi răsună,
amintirile-mi, păsări călătoare,
migrează spre lună…
Din fantastica aventură,
golit de lumină,
Lutul se-ntoarce în Sine
cu faţa spre răsărit, aşteptând
dincolo de poarta tăcerii
să audă trâmbiţele vestind,
mult aşteptata auroră, –
Premergătoare
Zorilor Învierii.
Seini, 21 sept. 2003
Providenţa
pornit de unul singur
pe cărăruia străjuită
de abisale prăpăstii…
fără Tine, steaua mea de sus,
naufragiam în niciunde,
pierzând orice legătură
cu Tărâmul Speranţei,
non-sensul înghiţindu-mă
precum triunghiul bermudelor,
fără să fi pus vreodată piciorul
pe Atlantida.