Frumoasa mea,
dincolo de cuvinte,
în ochii tăi, dansând,
privesc a tale gânduri…
înfiorându-mă
culoarea lor de curcubeu
Inima-ţi e-un portativ
pe care-n loc de note-s
agăţate chipuri…
mai mult sau mai puţin
din stirpea lui Orfeu…
iar undeva, pe la subsol,
în Do major vibrez şi Eu
Frumoasa noastră, în ochii tăi
dincolo de privire
citesc a tale autohtone vise
precum şi cele din import
pe care, din decenţă,
a le rosti nu pot
Frumoasa noastră, a tuturor,
Cosânzeana Zâna Zânelor.
Eu şi Tu, doar numai noi,
Deasupra-ne cerul senin…
Un vis aievea, care vine
De dincolo de timp şi spaţiu…
Anume ca să îl trăim
Pe Valea cu zâne, mână-n mână
Urcând drumul printre pădurile cu brazi
Alături e valea adâncă
Şi un pârâu ce curge spumegând,
Prăvălind undele dinspre ieri, către azi
Chip de înger: Zâna Ileana,
Cu părul de aur, ochii albaştri,
Pe cap purtând coroană de stele
La gât o salbă, mărgăritare din aştri
Cu zâmbetul precum răsăritul de soare
Pe Valea cu zâne, Ileana maiestuoasă
Ca un miracol, ieşitu-mi-a-n cale…
Din efemera-ne peregrinare
Pe mirifica Vale cu zâne
Ce am urcat-o până la izvor
În urma noastră va rămâne
Doar drumul ce ne duce sigur
Pe Tărâmul tainic, fără dor…
vorbesc cu peretele;
se face că nu mă aude…
întreb patul de ce n-are suflet;
nu îmi răspunde,
masa şi scaunele
înlemnite
dorm în picioare…
aerul din cameră
apasă şi doare…
fereastra priveşte
oarbă-nafară
în aşteptarea zorilor…
streşina casei plânge
cu lacrimi de ceară…
peisajul rămâne acelaşi
zi de zi,
seară de seară…
Iubirea mea fără de nume
a fantasticului din poveşti!
Oricine şi orice ar spune,
Eu ştiu că Tu aievea Eşti
dincolo de orice-nchipuire
ce mintea poate să o zămislească
ai fost şi vei rămâne – Marea mea Iubire,
un dar trimis de Pronia cerească…
Nu mi-a fost dat în cale să te întâlnesc,
Dar ţi-am trăit prezenţa intens, adevărată
încât, de Mine, că exist, mă îndoiesc,
de Tine – Marea mea Iubire – NICIODATĂ!
prof. Augustin Mic
martor ocular ne este soarele
care, dintru începuturi, ne-a văzut.
nu am venit aici de-aiurea…
suntem contemporani cu izvoarele
şi fraţi buni cu pădurea
Mioriţa, sub poale de munte,
în balade, ne cântă destinul…
turme de cerbi, cu stele în frunte,
boncăluind, sub verde frunze de cetini,
Preamăresc pe Stăpânul
ce face să crească firul de iarbă
şi floarea de colţ să-nflorească,
înveşmântând întreaga zidire
cu frumuseţe dumnezeiască –
De tot ce mişună-n jur
Nu avem teamă,
Nici chiar de ziua şi ceasul de-apoi
Veşnicia însăşi nu ne ia vamă,
de vreme ce locuieşte în casă cu noi…
Eroilor Neamului românesc
din toate timpurile
Dintru adâncuri, înălţăm, Părinte,
cântări şi rugăciuni fierbinţi,
spre cerurile Tale sfinte
pentru ai Neamului eroi-martiri şi sfinţi
cei răstigniţi şi traşi pe roată,
bătuţi şi urgisiţi de soartă,
pentru Întreita nepermisă vină
scrisă pe a lor frunte cu raze de lumină
de a fi-ndrăznit să apere şi să-şi iubească
Graiul – Credinţa şi Vatra strămoşească
– O! Doamne, fii îndurător
şi iartă-le păcatul lor!
primeşte-i jertfă fără de prihană,
curaţi ca apa de izvor
ca lacrima de tată şi inima de mamă;
Iar pentru suferinţele-ndurate
În strigăte, la ceruri înălţate,
din sufletul atâtor văduve şi prunci orfani,
înscrie, în a Vieţii Tale Carte,
cu nimb de slavă, a lor nume!
că Tu eşti milostiv cu cei sărmani
O! Doamne, al nostru Dumnezeu
Ai milă, cât va mai fi lume,
De Ţara mea şi Neamul Meu!
