îmi aplec urechea
peste afară
s-ascult Nimicul dacă
mai respiră,
neauzind: nimic,
cred că Nimicul a murit,
Aleluia,
bărbieresc absurdul,
Poezia lăcrimează
înlăuntrul Cuvântului
nerostit.

îmi aplec urechea
peste afară
s-ascult Nimicul dacă
mai respiră,
neauzind: nimic,
cred că Nimicul a murit,
Aleluia,
bărbieresc absurdul,
Poezia lăcrimează
înlăuntrul Cuvântului
nerostit.

Aştept un anume
timp viitor
acela când
nu va fi timp
– momentul izbăvitor –
fără ani, luni, zile, ore…
fără teama
că oricând pot să mor.
Cât pe-ntuneric,
cât pe lumină
viitorul Netimp
negreşit o să vină.

nu-mi pare rău
că am să plec de aici
afară doar de primăverile
cu pomii înfloriţi
de Iubirea Sfântă
ce m-a fermecat
în nopţile cu cerul înstelat
şi de măiestrele privighetori
a căror cântece mă deşteptau în zori
Ca toate însă mai presus
nicicând n-aş vrea să mă despart
de „Lumina lumii” fără de apus
ce sufletu-mi l-a mângâiat…
Acestea dacă m-ar urma
dincolo de orizont…
nimic nu aş mai regreta
de ce în urmă am lăsat
de ce-ar mai fi putut să fie
şi nu s-a întâmplat.
Seini, 3 iulie 2011
„Numai sinceritatea mărturisirii îţi dă liniştea să te priveşti în luciul apei netulburate„, meditează dl. prof. Gheorghe Pârja, prefaţatorul acestei sensibile cărţi închinate regăsirii adevăratului temei al existenţei: dragostea pentru întreaga creaţie providenţială, chiar dacă, uneori iubirea este nevoită să poarte o mască a tragismului. În „Nordul statornic” (sintagma iluminată de talentatul scriitor Augustin Cosmuţă) trăieşte şi scrie un duhovnic-poet: Gheorghe Pop. Se află în locul care-i îngăduieşte să observe mişcarea universului, vieţuieşte pe acest „lut gânditor” din raza nevăzută a Celui Ce Este„.
Încercat de aspre „treceri”, poetul însoţeşte mişcarea ritmică a anotimpurilor, murmură muzica psaltică, predică idealurile Patriei definitive dintre hotarele „Doinei” eminesciene, primeşte gândirea oamenilor în pilda virtuţilor, îşi îndeamnă tinerii să apere tradiaţia demnităţii naţionale. Poetul vaticiar ştie de ce sunt încă multe coline „înnegurate”, de ce bântuie „disperarea lupilor”. El este însă „însetat de apa cea vie” (în care se află însă multe lacrimi).

în partea din spate
a desagilor
mi-am înghesuit amintirile
în partea din faţă
iluziile – dezamăgirile
la mijloc – Eu –
purtându-le pe
umărul stâng
râzând şi plângând
mereu scrutez:
d
e
p
ă
r
t
ă
r
i
l
e
.
.
.
…să găsesc în aceste cuvinte un ecou al strigătului muribund al lui Iulian Apostatul? Ar fi o impietate pentru autorul unei cărţi de poezie care şi aşa a fost văduvită de un cuvânt înainte lămuritor, analitic, justificator, prin aceasta excluzându-se „a priori” din sfera acestui strigăt şi confesându-se că dincolo de tot Hristos biruieşte. Când? Atunci când Cuvântul „mă va vindeca de mine însumi”. „Ai învins Galileene” sau „Învins de iubire” sunt perfect echivalente pentru cel ce se refugiază în sfera cuvântului înscris în incantaţia angelică şi care lasă ca sonoritatea cântării scrise de Isaia să se reverse în lume ca un imbold la trăirea în iubirea autentică prin care Hristos învinge încă o dată veacurile scoţându-ne din materialismul pelagian al veacului nostru, care a creat un „lung drum şi anevoios” şi care nu ne lasă să vedem că s-a făcut seară şi să-L rugăm: „Doamne, e spre seară / Şi ziua se înclină / Nu ne lăsa singuri / Rămâi în noi Lumină”.