cu mult înainte
de Big Bang,
virtual eram
în Gândul Nepătrunsului,
Care oglindindu-Se
în atemporal,
cu subînțeles,
Își zâmbea Sieşi,
Martor a fost Nimicul,
când fiind — nu eram,
decât în chip virtual,
Un subiect
pe calea devenirii întru ființă,
trimis în actual
de suprema Voință…
să mă confrunt dramatic,
amonte şi în aval,
cu propria-mi conştiinţă
bolnavă de transcedental.
în sinea mea,
eu știu că nu știu
cine sunt…
imperceptibile reminiscențe
îmi sugerează ceva…
dar nu v-o spun cu voce tare,
ca nu cumva să mă credeți…
Când stau de vorbă
cu mine însumi, cu Voi,
cu Nepătrunsul – Nesfârșitul,
cu tot ce ne înconjoară,
realizez fenomenalul…
Mă întreb
din ce altă rațiune suntem,
decât pentru a fi așa…
precum, de fapt, arătăm
și nu într-alt mod,
în decorul mirific
a Totul-Ce-Este,
întru Care,
de vreme ce ne aflăm,
vom și rămâne
și astăzi, și mâine,
mereu şi mereu. Mereu !
În cuibul copilăriei,
Nostalgic mă întorc
La rădăcina Gândului
De care mă leagă
Sentimente sfinte
Pe care în suflet le port.
În cuibul copilăriei,
La rădăcina Gândului,
Mă regăsesc purtând
Cămașa inocenței,
Și întru al inimii adânc,
Misterul Sfintei Iubiri,
Ce nu se va stinge
Nicicând…
din pădurea de gânduri,
pe frunze purtate de vânt,
Vă scriu aceste rânduri:
E toamnă din nou,
a câta oară?
copacii se plâng
că somnu-i prea lung
și nu știu dacă
ajung în Primăvară.
În pădurea de gânduri,
un înger din Cer a căzut,
în amurg de zi pribegind…
cu luare aminte
durerea lui o ascult
pe aripi de vânt reverberând
într-un dialog
Cu Sine Însuşi
cu întrebări fără răspuns.
mă dor cuvintele
care sufletul mi-l rănesc,
ca niște săgeți otrăvite,
mai cu seamă atunci
când sunt azvârlite
de cei pe care îi iubesc,
și niciunde nu-mi găsesc
mângâiere și nici vindecare,
decât în milosirda,
dumnezeiasca Iertare…
Sufletu-mi, Carte deschisă,
pe filele căreia
gândurile-mi transparente
se convertesc în cuvinte,
aureolate de Neînserată Lumină,
să tămăduiască inimile zdrobite
cu harul şi binecuvântarea divină !
